Printre cei 17 intelectuali maramureșeni, semnatari ai Apelului-manifest din 11 noiembrie 1918 – care a constituit primul mare pas pentru Unirea Maramureșului cu Țara – se afla și numele tânărului învățător sighetean Gheorghe Nemeth. Și însuși faptul acesta ar putea constitui un certificat de calitate umană al purtătorului acestui nume, dacă avem în vedere că el figurează alături de numele câtorva dintre cei mai importanți fruntași români maramureșeni ai vremii precum: notarul comitatului, Ioan Balea, protopopul Simion Balea, inițiatorul Apelului, avocații Dr. Grigore Bota, Dr. Titu Doroș și Dr. Iosif Pop, Ioan și Florentin Bilțiu-Dăncuș și alții. Dar rolul lui Gheorghe Nemeth nu s-a oprit la acel moment, ci abia a început.
Născut în 1890 la Craidorolț, în comitatul vecin al Sătmarului, ca fiu al învățătorului de acolo, Gheorghe Nemeth, din nu știm ce motive, a urmat cursurile Școlii pedagogice maghiare din Sighet, în care s-au pregătit mulți tineri români din Maramureș și comitatatele vecine și în cadrul căreia exista și o catedră de limba română. A absolvit în 1909, ca șef de promoție și, pentru că fusese găzduit în timpul studiilor și la Convictul (internatul) Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureș și fusese remarcat de vicarul Tit Bud, acesta l-a oprit după absolvire, numindu-l la Școala confesională română (greco – catolică) din curtea Bisericii, înființată de el cu câțiva ani înainte. Aici tânărul învățător, avea asigurată și locuința și hrana și, fiind dotat cu o voce deosebit de frumoasă, putea să îndeplinească și sarcina de cântăreț în biserică și de conducător al corului acesteia. A stat acolo ani buni, chiar și după ce s-a căsătorit și a avut copii.
La școală avea elevi pentru toate cele patru clase primare, dar aplica metodele cele mai avansate ale marilor pedagogi Herbart și Pestalozzi, obținea mereu rezultate foarte bune, iar la biserică era la fel de apreciat și prețuit. Într-una din vizitele sale făcute în anii aceia la Sighet, Nicolae Iorga a asistat și la o liturghie oficiată de Tit Bud și, ascultând vocea cântărețului din strană, a fost atât de impresionat, încât a consemnat acest lucru în volumul „Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal și Banat” (vol. II., pg. 71.)
Când avea timp liber, îi pregătea pe preoții mai tineri fără nici o plată și fără deosebire de confesiunea căreia îi aparțineau. Peste ani, preotul ortodox Miron Codrea Nuțu, cu puțină școală teologică, a menționat în însemnările sale că cel care l-a învățat fără nici o plată cântările liturgice, a fost învățătorul Gheorghe Nemeth din Sighet.
În 1923, după moartea tatălui său, delegații ale românilor din Craidorolț au tot venit la Sighet și au insistat pe lângă el să-și ceară transferul în comuna natală, promițându-i tot felul de avantaje. Până la urmă a cedat, și-a luat familia și s-a dus. În cei câțiva ani munciți la școala de acolo, în timpul liber a organizat un cor mixt de 100 de persoane, cu care a câștigat concursul pe județ, o fanfară, formații de dansuri populare și de teatru de amatori, făcând același lucru și pentru maghiarii și evreii din comună. La școală a organizat, din proprie inițiativă, un atelier de mecanică și unul de tâmplărie, datorită cărora o parte dintre elevii săi s-au putut orienta de foarte timpuriu spre o meserie.
Crescându-i proprii copii și punându-se problema școlarizării lor, dar, foarte probabil, și din alte motive, s-a hotărât să se întoarcă la Sighet și a muncit în cadrul Inspectoratului județean al învățământului până la pensionare. Firește, a continuat să activeze și în viața cultural-artistică, pregătind și dirijând corul comunității ucrainiene din oraș și corul meseriașilor.
În 1946 s-a pensionat și cei din Craidorolț au venit iar după el. Era încă în plină putere. S-a dus și a fost profesor de matematică la gimnaziu și același neobosit animator cultural. În 1955 s-a întors definiv la Sighet, unde și-a petrecut ultimii 25 de ani ai vieții. A murit în anul 1981 și cel care i-a scris atunci un necrolog a fost Ion Berinde, un alt dascăl de vocație din cei ani. Din necrologul acela, rămas în manuscris, am preluat și noi o serie de informații.
De la prima soție, româncă, decedată în floarea vârstei, a avut doi băieți, iar de la a doua, de naționalitate maghiară, o fiică pe nume Ghizela, care i-a moștenit întrutotul pasiunea pentru muzică; lângă el cântând la pianul familiei și-a început micuța Ghizi inițierea. A făcut și studii de artă dramatică și canto clasic la Budapesta, fără să le finalizeze însă din pricina războiului. Din 1953 până la pensionare a predat canto la Școala populară de artă din Sighet. I-au fost elevi, printre mulți alții, Viorel Costin și cunoscuții soliști ai Operei maghiare din Cluj: Szeibert Ștefan și Molnar Ioan. Decenii la rând însă, doamna Ghizela, căsătorită Gonțoiu, a fost prezentă în formațiile muzicale și în nenumărate spectacole, cu romanțe și arii dintre cele mai frumoase, muzica fiind principala sa hrană sufletească, dar neavând urmași n-a mai avut cui să lase moștenire marea sa pasiune*.
Urmași ai învățătorului Gheorghe Nemeth există și în prezent: o nepoată, născută și trăitoare în Sighet, profesoara Mara Nemeth**, căsătorită Calfa, are un fiu stabilit peste Ocean, și care, la rândul său, are doi fii născuți acolo. Asta ca să încercăm să înțelegem/ acceptăm mai ușor că noțiunea de patriotism și de naționalitate este/ devine una foarte complexă și complicată în zilele noastre. Pentru unii – chiar o povară.
* Vezi și Ioan Ardeleanu-Pruncu, „140 de ani de învățământ artistic …”, Sighetul Marmației, 2006, p. 70.
** Unele informații și fotografii sunt de la doamna Mara Calfa. Mulțumim!
Ioan Ardeleanu – Pruncu
