WIRTZ JOHANN (1901-1969)
O familie de nemți sigheteni se află în zilele noastre, (aproape) în totalitate, în… cimitirul orașului. Dar acest lucru nu trebuie să ne facă să îi dăm uitării. Ni-i reamintim cu respect!
Primul dintre aceștia, bănățean prin naștere, pe nume Johann Wirtz, a făcut școala de muzică militară și a ajuns subofițer instrumentist în fanfara Curții Regale, de unde, în 1935 a fost detașat dirijor la Fanfara Batalionului Vânătorilor de Munte din Sighet și aici a rămas pentru tot restul vieții. Au fost anii în care, la comanda batalionului se afla colonelul Leonard Mociulschi. La fiecare sfârșit de săptămână și la sărbători, „Fanfara lui Mociulschi”, cum îi spunea toată lumea, cânta în chioșcul din parcul central al orașului, iar pe trotuarele din jur se plimbau localnicii și, din când în când, trecea agale câte o trăsură. BMW-urile turate și cu muzica dată la maximum nu existau nici măcar în imaginația celor care se plimbau pe corsso, seară de seară.
În 1940, vânătorii lui Mociulschi au plecat la luptă, fanfara s-a risipit, iar dirijorul ei s-a refugiat cu familia la Hațeg. Dar, interesant!, după război Johan Wirtz s-a întors la Sighet, nu la București, și împreună cu alți câțiva maramureșeni, foști membri ai fanfarei, în 1946 au înființat o mică fanfară a orașului, a fost apoi încadrat la școala de muzică (devenită Școală populară de artă) ca profesor la clasa de instrumente de suflat, pentru a instrui tineri cu care să completeze fanfara. Și a reușit. Sighetul a avut până prin anii 1990 o fanfară. Cânta la marile sărbători naționale: 1 Mai, 9 Mai, 23 August, 7 Noiembrie – când se sărbătorea cu mare zgomot ideologic Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, care a avut loc în Rusia. Fiul său, Tony, și-a amintit după foarte mulți ani că, fiind și el tânăr membru în fanfara condusă de tatăl său, în decembrie 1949 au fost duși la Dealul Ștefăniței, să cânte la inaugurarea căii ferate Salva-Vișeu și, după terminarea festivităților, unul dintre cei din mijlocul tribunei a coborât, a venit direct la tatăl lui și l-a îmbrățișat: „Măi Ioane, aici ai ajuns, la marginea țării… dacă ai nevoie, dă-mi un telefon…” Era Emil Bodnăraș. Prin 1934-35, la București, fiind urmărit politic, la un moment dat tata l-a ascuns în magazia pentru instrumente ale fanfarei. Nu a făcut-o din considerente politice, ci dintr-un sentiment uman. Politica nu l-a interesat niciodată. N-a apelat la el niciodată. Era un neamț orgolios tata, dar i-a căzut bine gestul de recunoștință”.
Până când i-a permis sănătatea, Johann Wirtz a continuat să conducă fanfara și după pensionare, apoi a lăsat-o colegului mai tânăr, trompetistului Ioan Moldovan, care, la rândul său i-a lăsat-o elevului său, Gavril Liscovici. Își mai amintește cineva de „Fanfara lui Liscovici”, care, după 1990, mai cânta doar la înmormântări, fostele „mari sărbători” fiind șterse din calendarul vremilor noi? O rămășiță a metehnei din prima perioadă a comunismului de a avea fanfară la înmormântare în locul momentului religios, mai ales când cel „plecat” era un „tovarăș de nădejde” s-a mai păstrat și în primii ani de după 1990.
Alături de el a fost îngropată și soția sa, Wirtz Zadoczky Blanka (1902-1998). În familie se vorbea și germana și româna. Inscripția de pe piatra lor funerară este în limba germană, deși Johann Wirtz a fost toată viața, în egală măsură, un bun german și un bun român, un om al datoriei. În documentele Școlii populare de artă din Sighet figurează cu numele Ioan Wirtz.
Într-un mormânt alături, în partea stângă, a fost îngropată fiica lor, învățătoarea Martin Wirtz Blanka (1936-2004), o prezență discretă dar vie în viața culturală și muzicală a orașului.
Medicul pediatru Dr. ANTON WIRTZ (1933 – 2011)
Iar într-un alt mormânt de alături, în partea dreaptă, se află fiul lor, dr. WIRTZ ANTON, cunoscutul medic pediatru, succesor al doctorului Victor Pop la Spitalul de pediatrie. A fost unul dintre medicii emblematici ai Sighetului, iar după 1989 un adevărat binefăcător pentru copiii orașului, pentru întreg sistemul sanitar de aici.
S-a născut la București, în 1933, dar din 1935, cu excepția celor câțiva ani de refugiu și ai celor de studii de medicină la Cluj, Tony Wirtz a trăit tot timpl la Sighet. Și n-a trăit oricum. S-a dedicat profesiei cu rigurozitate de neamț și cu o dăruire și pasiune exemplare și mai ales manifestate cu discreție. Nu-i plăcea să se afișeze. Până în 1989, când ieșirea în Lume îi era restricționată, și-a petrecut tot timpul în spital, contribuind în mod decisiv la construirea noii clădiri a Spitalului de pediatrie din incinta spitalului orășenesc. El a fost adevăratul diriginte de șantier. După 1990 a pornit și peste hotare. Spre Austria, Franța, Elveția, spre Germania mai ales, unde avea relații prin fiicele sale și oriunde putea găsi sprijin pentru spitalul lui de copii, cu predilecție în medicamentele care îi lipseau, dar și pentru aparatură performantă a cărei lipsă era și mai acută. La el la spital se găseau în primii ani de după 1990 medicamentele de care se agățau cu disperare părinții unor copii bolnavi, încât începuseră și adulții să-i spună „Tata Wirtz”, cum îi spuneau copii internați. A invitat aici medici pediatri de renume din alte țări. A creat punți de comunicare, asociații de prietenie pentru Școala de muzică din oraș și relații de colaborare pentru administrația locală.
Despre medicul implicat social ne relatează și Spiridon Pralea, cu care dr. Anton Wirtz a a colaborat în ultimele decenii. „Relația mea cu doctorul Anton Wirtz a început în copilărie, prin a-i fi pacient și s-a sfârșit într-una de prietenie și colaborare instituțională. De fapt, ea nu s-a sfârșit. Păstrez și acum legătura cu doamna și cu fiicele sale: Monika și Luana Antonela, stabilite în Germania. A fost un factor implicat în mod decisiv în educația sanitară de la noi. În cadrul emisiunilor de la Stația de radio a orșului a avut ani la rând rubrica specială „Sfatul medicului pediatru”, dedicată mamelor, vizând o largă paletă de sfaturi și îndrumări privind creșterea copiilor, dar și un curs, în cadrul Universității populare a Casei de cultură, tot pe această temă.
I-am fost alături și în alte proiecte precum cel de parteneriat cu celebrul medic pediatru elvețian, Andreas Fanconi, o importantă personalitate a medicinei europene, „Doctor Honoris Causa” al unor prestigioase universități de medicină, câteva din cărțile sale sunt manuale în cunoscute facultăți de medicină din lume, este membru al Societății Române de Pediatrie și membru de onoare al Academiei de Științe medicale din România, și care, împreună cu flautistul de origine sigheteană, Nagy Zsolt Istvan, au creat pentru Sighet o asociație de binefacere, care a organizat o serie de concerte, în România și Elveția, și ale căror încasări au fost donate integral Spitalului și Școlii de muzică, al cărei acoperiș a fost în totalitate înlocuit din aceste fonduri. Contribuția lor prin aceste fonduri bănești și prin aparatura donată spitalului, la secțiile O.R.L., Ortopedie, Imagistică, Cardiologie, o mașină autoutilitară WW nouă, care a luat locul celebrei căruțe cu un cal, care căra mâncarea pe la secții și multe altele, a fost în jur de trei milioane de euro. Și doctorul Fanconi și muzicianul Nagy au fost declarați Cetățeni de Onoare ai Sighetului și, datorită relațiilor doctorului Wirtz, Andreas Fanconi a fost distins și cu titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universității de Medicină „Carol Davila” din București, iar această realizare se datorează tot doctorului Wirtz, care, în timpul pregătirii doctoratului, a reușit să-și creeze relații prestigioase în lumea academică medicală bucureșteană, precum cea cu doctorul Adrian Georgescu, șeful catedrei de pediatrie de la Medicină”.
Despre fructuoasa relație a doctorului Fanconi cu Sighetul a scris la vremea respectivă și presa locală și cea centrală, subliniind faptul că „doctorul Andreas Fanconi a dus Sighetul mai aproape de Elveția”. Cităm din Hitter Otto, Informația Zilei din 16 sept. 2009: „Fundația „Hifswerk Kinderspital Sighet” a luat ființă în anul 1994 în Zurich, la inițiativa șefului secției de pediatrie a Spitalului Municipal Sighet, Dr. Anton Wirtz și a unui fiu al Sighetului, muzicianul elvețian Nagy Istvan-Zsolt, sub președinția Dr. Andreas Fanconi, președintele de onoare fiind laureatul premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel. De-a lungul celor 15 ani organizația a fost de un real ajutor spitalului sighetean, prin donațiile de aparatură tehnică și de specialitate, prin contribuții la reabilitarea unor pavilioane ale spitalului, prin cursuri de specializare etc. Școala de Muzică și Arte Plastice din municipiu a beneficiat și ea de sprijinul organizației, prin intermediul căreia acoperișul sălii de concerte a fos refăcut integral. Toate fondurile provin din donații și din concertele de binefacere susținute de Nagy Istvan-Zsolt”.
Trebuie menționat și faptul că Anton Wirtz a fost primul medic sighetean cu doctorat obținut în perioada comunistă.
Stăm de vorbă despre el și cu un alt medic de suflet „condamnat” să iubească Sighetul și să se pună în slujba lui pentru toată viața, cardiologul, pensionar acum, Alexandru Chifor: „Doctorul Wirtz a fost un mare noroc și o mare binefacere pentru sistemul nostru de sănătate exact când a fost cea mai mare nevoie de el. A fost primul medic pe care l-am cunoscut după ce am sosit la Sighet. L-am cunoscut foarte bine, la el mi-am început stagiatura, am lucrat mulți ani împreună, a fost mulți ani director medical al spitalului și a răspuns de activitatea tuturor circumscripțiilor medicale. Pentru el activitatea profesională a fost mereu pe primul plan și abia apoi familia. A iubit foarte mult copiii. Le-a amenajat în spital o sală cu tot felul de jucării și cu personaje și scene din basme pictate pe pereți. Pentru mulți dintre copiii ajunși acolo, și care vedeau pentru prima dată un astfel de loc, acolo începea terapia. Când mergea la vizită prin saloane, el era bucuria copiilor, îi săreu în brațe și-i căutau prin buzunare după dulciuri. Ca o fericită coincidență, Anton Wirtz a fost pentru copiii de aici ceea ce a fost, exact în aceeași perioadă de timp, „Tata Pesi”,celebrul medic pediatru Alexandru Pesamosca, pentru copiii din București. A dotat secția lui cu o centrală termică, un laborator propriu, cu o bucătărie proprie și când lipseau alimentele, apela la sponsori și le cumpăra, adeseori și din banii lui. După 1990, grație relațiilor sale cu diferite asociații și societăți de binefacere din Germania, Franța, Austria, Elveția, timp de peste doi ani a fost asigurat întreg necesarul de lapte praf pentru copii… dar… și-a cam neglijat viața personală și, fiind și supraponderal, boala de inimă s-a agravat, iar apariția cancerului i-a decis sfârșitul. L-a dus soția în Germania, la fiicele lor, a fost tratat și îngrijit, dar n-a mai putut fi salvat”.
L-am cunoscut și eu, autorul acestor rânduri. În anul 2005, în calitate de director al Școlii de Artă, am încercat să reînnod firul fostei fanfare a orașului prin înființarea unei clase de instrumente specifice și i-am cerut părerea și acordul ca viitoarea fanfară să poarte numele tatălui său, Ioan Wirtz, fost dirijor al Fanfarei Vânătorilor de Munte și al fanfarei orașului și fost profesor al Școlii de artă la clasa de instrumente pentru fanfară. I-am stârnit frumoase și dragi amintiri, s-a bucurat de propunere și a promis noii fanfare o costumație de gală adusă din Austria și tot sprijinul său pentru procurarea instrumentelor necesare.*
Și dacă proiectul nostru n-a reușit, nu doctorul Wirtz a fost de vină.
A murit în Germania, în 2011, în urma unor complicații multiple, dar, conform ultimei sale dorințe, a fost adus la Sighet și înmormântat lângă părinții săi. Au trecut de atunci 25 de ani și niciodată n-am mai văzut atâta lume la o înmormântare din orașul nostru, și, premonitoriu parcă, pe monumentul său funerar, în partea de jos, au fost scrise – în limba germană – următoarele cuvinte: „Cel mai frumos lucru pe care îl poate lăsa un om în urma sa este un zâmbet pe chipul celor care se gândesc la el”.
Declarat încă din timpul vieții „Cetățean de Onoare” al Sighetului, Dr. Anton Wirtz a fost cu adevărat omul potrivit, la momentul potrivit și la locul potrivit, deci, să nu ne tot întrebăm, obsesiv, dacă cei doi Wirtz au fost mai mult neamți și mai puțin români, sau invers. Răspunsul îl avem în felul în care au servit comunitatea, Sighetul.
*Vezi I. Ardeleanu-Pruncu, „140 de ani de învățământ artistic”, Sighetul Marmației, 2006, p.p. 162, 163.
Ioan Ardeleanu-Pruncu
